Aveam planuri mari – să ne trezim devreme și să cucerim o insulă! Observasem că abia după orele prînzului turiștii invadează toate cotloanele orașului, bănuiam că și insulele, așa că am pornit pe la 10 spre chei. De data asta am luat autobuzul. Și ne-am fîțîit un pic și pe lîngă Parlament, unde am admirat două polițiste călare care păzeau o adunare festivă. N-am recunoscut steagul țării fluturat de oameni frumos îmbrăcați, celebrînd ceva, poate ziua țării lor de origine.
Nu eram prea hotărîți ce insulă să alegem. Pe toate se poate ajunge cu banalul bilet de autobuz. Pe chei (cel din dreptul Primăriei) erau o grămadă de copii mici cu profii după ei, așteptînd să urce pe vasul de Lindøya, iar lor li s-au alăturat tot mai mulți călători. Am ales Hovedøya, era mai verde, cea mai înaltă, dar cred că și printre cele mai mici insule, cu ceva ruine, mai puțini călători, plus că știam de ea dintr-un curs drăguț al Universității din Oslo. „Se lucrează pe Hovedøya”, scria pe un afiș, „respectă poteca marcată”.
Pe Hovedøya ajungi foarte repede, abia apuci să te dezmeticești. E prima oprire pe un traseu mai lung. Așa că ne-am fixat ochii pe niște băieți cu undițele la spinare după care să ne luăm la coborîre. Acolo toți coborîții de pe vas păreau să știe încotro să o apuce. Am luat-o și noi pe dreapta, pe cărarea prin pădure. Insula e cam 90% împădurită. Nu vedeam încă unde se lucrează, dar auzeam motocoasele vuind din depărtare. O cărare urca mai departe și părea să aibă un căsoi la capăt, dar am cotit-o și noi ca alții spre stînga. Am zărit o cafenea într-o căsuță albă, cu multe scaune afară, la soare. Din dreptul cafenelei începeau ruinele unei mînăstiri de pe la 1100. Cineva, un tip care în loc de apă ar bea numai cafea, parcă s-ar fi oprit întîi să soarbă niște zeamă de boabe măcinate…Dar i-am luat-o înainte, m-am îndreptat spre ruine, mimînd o curiozitate bolnavă! E chiar drăguț să te plimbi printre ele și să faci fotografii fără turiști.
După ce am traversat labirinticele ruine, am ieșit într-o zonă cu pajiști, cu poteca delimitată de niște benzi agățate de stîlpi, pentru că acolo se cosea iarba înaltă. Multe motocoase erau mînuite de niște femei tinere și zîmbărețe. Mirosea grozav a iarbă tăiată! Probabil că într-o viață anterioară am fost ierbivoră (vacă sau oaie), prea îmi place mirosul ăsta!
După căsoiul din fotografia de mai sus, de fapt ghereta de pe vremuri a nu știu căror soldați, te lovește o priveliște superbă! Într-o margine am zărit așezați un tip în vîrstă și o fetiță. Mi-am imaginat că e bunicul care își adusese nepoata pe insulă să îi povestească tot soiul de isprăvi de război, cei doi se vedeau o dată pe an, nepoata venind de undeva din Nord să își petreacă ultimele zile ale vacanței în Oslofjord. Fiecare e liber să își imagineze altă poveste.
Am coborît panta abruptă spre țărm și am ajuns pe malul stîncos. Am fumat, am bătut în lung și-n lat țărmul, apoi ne-am cocoțat înapoi și ne-am întors în zona motocoaselor și a cafenelei. Hai că bem și o cafea, am acceptat într-un final! Ne-am așezat la soare, sorbind tacticos o cafea și ciugulind dintr-o brioșă.
Cu glicemia crescută, am ales poteca spre plajă. Înaintam astfel spre sudul-estul insulei, încercînd să o tot ținem pe lîngă țărm, în zonele unde dacă e foarte cald, oamenii vin să facă plajă. Erau cîțiva curajoși. Am mers și am mers spre est pînă ce poteca a început să urce, și să urce, iar brazii să apară pe lîngă foioase. Eram la munte! Chiar asta a fost impresia. Că înaintam printr-o pădure montană, mirosul era același, poteca identică, diferit era că uneori ieșeai spre apă și de acolo îți aduceai aminte de fiord. Și-am tot urcat, probabil că am ajuns în cel mai înalt punct la un moment dat, habar n-am.
Ajunsesem spre nord-estul insulei, ni s-a părut că țărmul era interesant și am coborît abrupt pe un mal plin de scoici, cochilii și meduze eșuate, sărmanele…Nu mai pun fotografie cu moartea meduzei…
Ideea noastră era să înconjurăm insula. Cred ca ajunsesem chiar în nord. Dacă te uiți pe o hartă, insula are forma unei inimi (nu de om, de-aia desenată de copii). Noi ajunsesem pe cocoașa din dreapta ei. Tot încercînd să mergem mai departe, ne-am cam blocat în niște hățișuri pe verticală. La fel și doi tinerei peste care am dat. Ei n-au zis nimic, noi nimic. Am luat-o noi înainte, am ieșit pe poteca de unde venisem, ei s-au întors, noi parcă am mai fi stat. Am descoperit niște pietroaie gri, uriașe, păreau să aibă un rost, rînduite așa frumos. Ni se făcuse foame rău, așa că ne-am oprit să mîncăm, dacă tot aveam pe ce sta!
A trebuit să ne întoarcem și noi pe poteca pe care venisem, cît să stai pe pietrele trollilor…
Printre copaci se vedea cheiul din nord înțesat cu bărci, barcă lîngă barcă, un orășel de bărci, cu pontoane care le aliniau pe „cartiere”, o școală de navigație, altă școală cu caiace, într-un cuvînt cam multă civilizație. Am trecut pe lîngă un șantier, cu grămezi uriașe de pietre, conducte, o groapă imensă, escavatoare, tot tacîmul. Ne-am întors pe plajă, plaja începuse să se populeze serios. Într-o parte, fete parcă desprinse din filmul Skam gîngureau în soare, dîndu-și pletele blonde pe spate. Mai încolo, familii musulmane stăteau în grup la umbră, păzind cărucioarele cu copii în ele. Am găsit o bancă cu vedere la pădure, ne-am așezat ca pensionarii, holbîndu-ne la trecători. Un cîrd uriaș de tineri îmbrăcați cu tricouri la fel descălecase pe insulă. O invazie! Era ora 4, poate ora de grătare? Am plecat spre port și ne-am întors în oraș.
În portul din oraș se pregăteau scena și corturile pentru festivalul ce avea să înceapă peste două zile – Mela Festivalen.
Iar acasă se va pregăti prăjitura trollului, un mix inspirat între o prăjitură cu cremă (la țiplă – din magazin), cremă de brînză și zmeură locală (probabil din grădinile de pe Telthusbakken).
Continuarea aici
Șotron versus Paradis 