Am primit de ziua mea, în 2020, trei cãrți. O surprizã tare frumoasã, mai ales cã cei trei autori ai lor erau scriitori norvegieni. Mi-am promis sã nu mai fiu atît de criticã cu traducãtorii, dar de fiecare datã mã frapeazã cîte ceva…
Prima carte terminatã a fost Hanne Ørstavik – Timpul necesar (Tiden det tar), în traducerea lui Ovio Olaru. Felicitări traducătorului, a reușit o performanță fabuloasă – să mute Finnmark în Groenlanda! Cu alte cuvinte, să transforme sami în inuiți! Ori o fi fost o nadă a scriitoarei?
Scriitoarea și-a păstrat și în cartea asta stilul minimalist, iar personajele sunt destul de veridice, cât „povestea” să te ia cu ea, pînă la sfîrșit. Am pus cuvîntul „poveste” în ghilimele, pentru că nu e chiar o poveste, ci mai mult o înlănțuire de stări creionate extraordinar care reușesc să contureze pînă la final protagoniștii cărții. Nu o am cu mine, în noul loc în care stau, așa că tradiția de a lăsa un citat e abandonată de data asta. Ia să vedem dacă există pe undeva pe internet vreo frîntură care a mai plăcut și altora.
Am găsit ceva în norvegiană:
„Faren så på broren hele tiden. Moren sa ikke noe, hun så på faren med de store, blå øynene, hun virket sint.
– Er vi en gruppe, spurte faren.
– Ja, sa broren, han måtte harke og sa Ja igjen med fastere stemme. Faren så på Signe.
– Ja, sa hun, fort og høyt og klart, hun smilte.
Faren så på moren, hun nikket svakt mens hun så inn i stearinlyset, det var som om hun tenkte på noe annet igjen.
– Er vi en gruppe, spurte faren moren en gang til, med hard, lav, nesten hviskende stemme. Signe skulle ønske at broren og moren hadde svart tydeligere og bedre med en gang.
– Ja, pappa, sa Signe igjen. – Det er klart vi er en gruppe.
Faren så bare på moren. Broren hadde øynene i boka igjen. Faren begynte å snakke om hva det vil si å være en gruppe, at en familie er en gruppe, og om hva ansvar er. Han tegnet flere figurer og tabeller på et papir, snudde det og viste, sa at det handlet om makt og sosiologi. Signe hørte at han prøvde å være rolig, men det var en kant i stemmen hans”.
traducere aproximativă:
“Tata se uita într-una la fratele ei. Mama nu spunea nimic, se uita la tata cu ochii ei mari, albaștri, părea furioasă.
– Sîntem noi un grup, întrebă tata.
– Da, spuse fratele, a trebuit să își dreagã glasul și a spus iarăși Da cu o voce mai fermă. Tatăl se uită la Signe.
– Da, spuse ea, repede și tare și clar, zâmbind.
Tata se uită la mama, ea dădu slab din cap în timp ce privea în lumânare, parcă se gândea iar la altceva.
– Suntem un grup, o întrebă încă o dată tata pe mama, cu o voce dură, joasă, aproape șoptitoare. Signe și-ar fi dorit ca fratele și mama ei să fi răspuns imediat și mai bine.
– Da, tată, spuse Signe din nou. – Este clar că suntem un grup.
Tata se uită doar la mama. Fratele avea din nou ochii în carte. Tata a început să vorbească despre ce înseamnă să fii un grup, că o familie este un grup și despre ce este responsabilitatea. A desenat mai multe figuri și tabele pe o foaie de hârtie, a întors-o și le-a arătat-o, spunând că este vorba despre putere și sociologie. Signe l-a auzit cum încerca să fie calm, dar era ceva ascuțit în vocea lui”.
Începusem să scriu la articolul ăsta acum 2 ani. Nu știu de ce nu l-am dus pînă la capăt. Poate mai bine. Acum îmi dau seama că, deși n-am mai recitit cartea de atunci, Signe și familia ei mi-au rămas în amintire atît de vii! Așadar uite o carte care trece testul timpului.
Poate o voi citi pînă la urmă și în original să vedem care e treaba cu…inuiții.
Șotron versus Paradis 